Despre oameni care sunt mandri de maciuca lor

UPDATE 29 Mai 2013

Cica in conditiile in care se pregatesc pentru promovarea in prima liga, Maciuca a inceput sa se intareasca… :))

————————————————-

Pentru ca am certitudinea ca cine citeste acest blog stie ceva geografie, este inutil sa va mai povestesc ca in judetul Valcea exista doua localitati, relativ apropiate dintre care, fara vreo urma de ironie, una se numeste Maciuca iar cealalta Lungesti.

Si cum romanul are simtul umorului si al autoironiei, evident c-au aparut zeci de bancuri vizavi de denumirile acestor localitati. Unul dintre subiectele de caterinca ar fi microbuzul care asigura legatura intre cele doua comune si pe parbrizul caruia sta lipit cu scotch transparent o foaie A4 pe care scrie, fara nicio gluma: “Lungesti – Maciuca, 40 km, 10 RON”.

Sezonul trecut (daca nu ma insel), echipa de fotbal din Maciuca (Damila Maciuca pe numele ei) s-a afirmat putin dupa ce a ajuns prin optimile Cupei Romaniei, daca nu ma insel. Oricum, ideea e ca a jucat intr-o faza avansata a competitiei cu o echipa de prima liga. Am inteles ca mai nou are pretentii la promovarea in primul esalon. In aceste conditii, evident ca lumea din acea zona a judetului Valcea (neavand o alta echipa) au inceput sa vina la stadion si sa-si sustina neconditionat Maciuca.

Astfel, in peluza celor de la Damila Maciuca au aparut banner-e cu mesaje precum:

“SUNTEM MANDRI DE MACIUCA NOASTRA”

sau

“Neli, Nuti si Raluca, toate trei iubim MACIUCA”

Se poate ceva mai frumos d-atat ? :))

Povestiri de dimineata

Dupa ce v-am povestit (acum mult timp) cu ce ma ocup eu noaptea, ar trebui (ma gandesc) sa va povestesc si cu ce ma ocup dimineata, la prima ora.

Pai sa luam drept reper aceasta dimineata (8 mai 2013). Fuck, acum realizez ca ziua de 8 mai, inca de cand eram in liceu, era plina de ghinioane. O data, prin clasa a 10-a, am reusit performanta de a lua trei note de trei la trei materii diferite intr-o zi de 8 mai… una dintre ele aducandu-mi si singura corijenta din viata mea la informatica. Va jur, acum mi-am amintit… ce vremuri de cacat.

Asadar, ma trezesc eu dimineata, oricum nu foarte bine dispus, ma spal, ma imbrac si ma indrept agale spre usa cu ideea (proasta) de a pleca spre munca. Ma incalt, ma uit in oglinda sa ma asigur ca-mi sta bine cravata si dau sa ies pe usa. Apas pe clanta… incuiata. Prietena mea tocmai plecase si, evident, incuiase usa… Ma intorc in camera, imi caut cheile… dar panicutzaaaa, de negasit. Caut prin haine, caut prin bucatarie, prin baie, prin debara… nicio sansa. Devenisem puscarias in propria mea casa. Ma mai rasucesc eu putin, mai caut… nicio sansa. Cum nu voiam nici in ruptul capului sa-i zic prietenei mele sa se intoarca de la munca sa ma elibereze pe mine din parnaie, mi-a venit o idee. Singurul loc in care mi-as fi putut lasa cheile este in cotiera de la masina. Caut repede cheile de la masina si-mi zic “ma duc in masina, iau cheile si am scapat”. Da’ stai asa, n-am cum sa ajung in parcare… ca n-am cum sa ies din casa… deci pica varianta asta. 

Singura varianta este sa ies pe geam. Am avantajul ca stau la parter. Imi planific eu in gand urmatoarele mutari. Zic: ies pe geam cu cheile de la masina, ma duc si vad daca am cheile de acasa acolo… si daca nu le am, tin directia la servici si am rezolvat problema… macar pana diseara…

Dar stai. Daca ies pe fereastra, cum pana mea o mai inchid? Cum eu pot iesi pe acolo, stand la parter, s-ar putea sa ma trezesc diseara cu 10 tigani care fac Harlem Shake la mine in sufragerie… “pe patul meu si pe muzica mea” vorba melodiei. Deci pica si varianta asta. Ca o ultima solutie, pun mana pe telefon, il sun pe sefu’, ii povestesc patania, ma fac de BAU si la el… ii spun ca nu stiu cand ajung la munca si macar scap d-un stres.

Faza zilei

Faza intamplata pe bune, la mine la birou. Bineinteles, asta se intampla cam acum un an… de atunci dateaza aceasta ciorna. Abia acum am gasit putin timp sa termin de scris.

Cica noi, dupa ora 22:00, la birou, treaba multa, stres, toata lumea obosita, liniste de inmormantare. La un moment dat un coleg zice: “hai ma sa facem o comanda de pizza”. Ma rog, detalii, centralizeaza el toate comenzile de la colegi, pune mana pe telefon si incepe conversatia. Fiti atenti, epic 🙂

– Alo, buna seara, as vrea sa fac si eu o comanda de pizza.

– Da, spuneti-mi numele si adresa de livrare, va rog.

Incepe colegu, isi spune numele, spune si adresa. La care, probabil tipa care prelua comenzile isi da seama ca adresa spusa de colegul meu este o adresa de mare corporatie… si evident se prinde ca facem comanda de la birou. Impinsa probabil de la spate de o urma de compasiune, zice:

– Aaaa, sunteti inca la munca si la ora asta?

La care, colegul meu, nu stiu daca foarte spontan sau pur si simplu sictirit, spune foarte orginilal:

– Eheee, cine vorbea ?!?!?

Ce-a urmat, n-a mai contat… cu toata oboseala pe care o aveam, am ras cu pofta maxima 🙂

Asemanare izbitoare

Nu stiu cati dintre voi il stiti dupa fata pe Ilie Dobre, vestitul comentator sportiv de la Radio care a intrat in cartea recordurilor pentru cel mai lung “Goooooooool” din istoria sportului… insa cu siguranta, majoritatea il stiti pe Bilbo Baggins, nu mai putin celebrul personaj din Stapanul Inelelor. Daca nu-i stiti, atunci veti avea dificultati in a face deosebirea intre personajele din pozele de mai jos:

Borcea si nunta anului (curului)…

Stiu, n-am mai scris de mult… trebuie sa ma explic cumva… insa acest filmulet trebuie vazut… eu m-am distrat copios:

http://inregistrari.antena3.ro/view-28_Aug-2011-In_gura_presei_cu_Mircea_Badea-5.html

Este vorba despre nunta lu’ Borcea… ceea ce m-a enervat teribil si pe mine. Insa in link-ul de mai jos sunt reactiile (tipice) ale lu’ Mircea Badea. Am redevenit fan :p

Irina Nistor a contribuit la traducerile de pe Google Translate

Pentru cei trecuti de varsta de 25, 26 de ani, va fi foarte simplu sa va dati seama despre ce vorbesc…

Pentru cei cu varste mai fragede, informativ, Irina Nistor este vocea care mie, personal, mi-a marcat copilaria. Exista un centru de inchiriat casete video in blocul de vizavi… daca din greseala se nimerea sa inchiriez un film care sa nu fie dublat de Irina Nistor, consideram filmul un film prost. Era exact ca un meci de fotbal care nu era comentat de Cornel Pumnea…

Daca mai aveti posibilitatea sa vedeti un film dublat de Irina Nistor, este senzational sa urmariti traducerea… n-avea nicio treaba cu realitatea :)) si totusi ne placea atat de tare !

BBC = Taraf TV

Deci fiti atenti aici, s-a basit mireasa… a innebunit toata Europa.

Mai este cineva normal la cap pe planeta asta ? Ascultati si voi… “gangster style” :))

Momente stanjenitoare

– Da ma, frumos apartament ai, zic. Dupa ce te muti trebuie sa facem o betie aici.

– Absolut, zice Andrei cu zambetul pe buze. Se vedea pe fata lui entuziasmul copilului care si-a luat o masinuta noua si e mandru de ea.

Eram in noul lui apartament. Era inca plin de moloz iar toate hainele lui zaceau impachetate in pungi de plastic si trantite in mijlocul sufrageriei.

– Si tu vrei sa-mi spui c-o sa te muti pana de Craciun? Cred ca nu stii ce zici. N-o sa ai suficient timp sa pui totul in ordine.

– Sarutmanaaa, zice el entuziasmat uitandu-se catre usa larg deschisa ce ducea catre holul blocului. Era o tipa, nici inalta nici scunda, nici slaba nici grasa, nici urata nici frumoasa (dar draguta).

“Bag seama ca-i vecina-sa de vizavi” imi zic. “Nu-i rea deloc”.

Ilie Păpădie – Prolog

Zilele trecute mi-am amintit de o poezioară pe care mi-o spunea bunicu’ pe vremea când eram eu micuţ şi-mi petreceam vacanţele pe lângă ograda lor. Mai bine de-o săptămână mi-am bătut capul să-mi amintesc măcar câteva versuri… însă n-am reuşit. Tot ce ştiam era numele: “Ilie Păpădie”. Am google-it, am căutat… nici urmă de Ilie Păpădie… parcă n-ar fi existat niciodată…

Alaltaieri, încercând să dau de mama, pun mâna pe telefon, sun la ţară şi-mi raspunde… cine credeţi? Exact, bunicu’. Zic: “tataie, mai ţii matale minte poezia aia cu Ilie Păpădie pe care mi-o spuneai cand eram eu mic?” Nu mai aveam nici o speranţă… au trecut vreo 20 de ani de atunci… moşu’ a trecut bine de 70 de ani şi mă gândeam că l-au mai lăsat neuronii. Când colo, îmi răspunde foarte ţanţoş si energic: “păi cum… normal c-o mai ştiu…”. “Tataie, data viitoare când mai vin pe la ţară vreau s-o scriu… să-mi aducă aminte de copilarie…”

Azi dimineaţă, când mă pregăteam să plec spre birou, sună cineva la usă… un prieten d-al meu din copilărie (un foarte bun prieten_ care face drumu’ de la ţară în Bucuresti în fiecare zi). Zice: “mi-a trimis bunică-tu ceva pentru tine”… şi-mi înmâneaza doua foi A4 împăturite.

Unde duce lacomia…